Capitolul 2

 I. 
  În Imperiul Roman, funcţiile sacerdotale erau conferite asemenea unora civice.În perioada feudala, Biserica  acorda aceste servicii unor persoane alese, care urmau sa se dedice exclusiv activitatilor sacerdotale.Biserica se desparte de stat, conlucrand doar în cazul unor probleme de o importanţă extraordinara infiintandu-se, în acelaşi timp, corpul sacerdotal, după modelul Imperiului: ierarhia episcopilor, mitropolitilor si a patriarhilor, primul loc fiind ocupat de episcopul Romei(Cf. L.von Ranke).
   După anul 315,  în care a avut loc Edictul de la Milan, Biserica a obtinut numeroase prerogative, recunoscandu-i-se capacitatea patrimoniala,clerului fiindu-i acordate scutiri privind taxele si prestaţiile si episcopului o anumita jurisdictie. La randul sau, Biserica a avut influenţa asupra legislaţiei Imperiului, obtinand legea care le conferea sclavilor dreptul de afi botezati\ creştinati si de a sta mereu uniţi, fără a le fi luaţi copiii.Autoritatea eclaziastica va fi investita cu o mare influenţa politică de către Imperiu.In Germania, episcopii si abatii au primit functii de duci si conti.In Nordul Italiei, toate urbele au fost puse sub autoritatea unor viconti numiti de episcopi. Autoritatilor clericale le fusesera conferita o adevarata autonomie-înaltele funcţii bisericesti erau oferite de imparat, episcopii fiind numiti dintre oamenii sai de incredere, apropiati. Adeseori in războaie, episcopii îi comandau pe soldatii, uneori luptand si ei ca nişte războinici.
   

    Originile papalitatii

  În secolul al V-lea, episcopii deţineau o mare importanţă în rîndul lumii oficiale, iar atunci cand un oraş era format in mare parte din crestini, episcopul putea fi asimilat cu un conducator, conferindu-li-se si prestigiul de judecători sau arbitri între crestini. În ierarhia eclaziasta, toţi episcopii erau egali. În secolul al V-lea, episcopul Romei isi aroga titlul de Pontifex Maximus si, începînd cu secolul al VI-lea, cuvantul papa a devenit un titlu onorific acordat doar episcopilor Romei. In secolul al V-lea, episcopul Romei era  echivalentul- conform datineide egalitate dintre apostoli- cu episcopii Antiohiei, Alexandriei si Ierusalimului, chiar si dupa desfiintarea ultimelor trei culte, Biserica neavand autoritate asupra celei din Occident, Episcopul Romei reprezentand autoritatea clerica suprema si centrul civilizatiei occidentale in perioada migratiilor.

  La inceputul secolului al X-lea in Occident, in Germania in special, papalitatea ramanea intr-o pozitie de subordonare politica.  In Imperiul German, ierarhia eclaziastica se bucura de o certa autoritate politica, egala cu cea a pricipiilor teritoriale, in schimb imparatii detinand dreptul de investitura a inaltilor preoti in functiile lor. Cand a venit la conducere Papa Grigorie VII(1013-1085), influenta papalitatii s-a schimbat brusc, imparatului nerecunoscandu-i-se puterea de investitura, papalitatea autoproclamandu-si forta politica asupra Imperiului. Dar regele Germaniei, Henrich IV ,nu renunta, destituindu-l pe papa german. Grigorie VII isi exercita forta asupra sa, excomunicandu-l. In noiembrie 1076 ,Henrich IV ii cere iertare papei si , reintors in Germania, continua sa-si accentueze agresivitatea fata de papalitate, ajungand din nou demis. Lupta se termina insa, in 1122, cand imparatului ii este ridicata excomunicarea, recunoscand puterea papei de a numi episcopii si abatii, obligandui-se sa-i confere Bisericii bunurile confiscate in timpul conflictelor, recunoscandu-i-se de catre papa dreptul de a asista la alegerea preotilor in functiile lor. Pentru monarhia germana, concluzia Luptei v-a fi urmata de decaderea puterii, papalitatii conferidu-i-se castigul complet.

   Intre secolele XIV-XV, statele europene incep sa se consolideze si influenta Bisericii scade si, de nevoie, papalitatea v-a accepta ca regii sa-i investeasca pe preoti in functiile lor, la finele secolului XV fiind marginalizate toate puterile si pretentiile Bisericii.