Capitolul V

Procedura Inchizitoriala

Este cert ca, in fiecare caz, tribunalele inchizitoriale functionau pe baza unor criterii exacte.Multe manuale, texte, vorbesc de procedurile inchizitoriale, reprezentand marturii ale luptatorilor impotriva ereziei, precum " Practica Inquisitionis heretice pravitatis" a lui Bernard Gui, sau numeroase opere ale dominicanilor Guillaume Raymond, Pierre Durand, Bernard de Caux si Jean de Saint-Pierre.

1.Perioadele de iertare

De obicei, la începutul depistării si acuzării, în sate sosea un grup de 3-4 inchizitori, adunînd toata populatia la Biserica. Ţinînd o predica (Ordinul "Calugarilor predicatori"), acestia îi ademeneau pe oameni sa-i demarce pe cei ce practicau erezia, iar pe vinovaţi sa-si recunoască păcatele, spre iertarea acestora.Urma apoi predica publică, cînd cei vinovaţi (cei care se simţeau) erau îndemnaţi sa se prezinte la un judecător intr-o perioada ce cca. 15 zile- 1 luna, numita si perioada de iertare, timp in care ereticul putea fi sigur de indulgenta acuzatorilor. Cei care  marturiseau, de buna voie, puteau fi iertati sau puteau primi o mica pedeapsa, în cazul celor despre care nu se stia nimic. Despre cei care se stia ca sunt practicanti si care marturiseau, erau feriţi de pedeapsa cu moartea sau închisoarea pe viata. Rătacirea era plătită prin canoane obisnuite, sau pelerinaje.În tot acest timp, celorlalti cetateni le era inaintat edictul de credinta, conform caruia toti crestinii, sub amenintarea demiterii, erau nevoiţi sa-i denunte pe cei ce erau practicanti ascunsi.

  Dacă în aceasta perioada de iertare ereticul nu se prezenta, dupa ea nu mai putea conta pe indulgenţa inchizitorilor, suspecţii fiind urmariti si anchetati. Le erau trimise citatii, numărul maxim fiind 3. Daca suspectul refuza prezentarea la judecator, se afla in pericolul de a fi condamnat si demis. În caz de părăsire a oraşului, se ajungea la arestarea imediata a suspectului. La început, cetăţenii ii protejau pe suspecţi si fugari dar, după ce Ordinul Predicatorilor a obtinut sustinerea seniorilor si judecatorilor, riscul  de mascare a practicantilor a scazut.

2.Interogatoriul

După ce era capturat, acuzatul trebuia sa apara în fata tribunalului. Trebuia sa răspundă la acuzatiile aduse, obligat sa jure  pe Evanghelie sau alte nenumarate explicatii, participand la un interogatoriu. Acesta trebuia sa se desfasoare in prezenta a doi preoti si a unui notar/functionar, care redacta procesul verbal, urmand ca, peste ani, inchizitorii sa redacteze chestionare tip fiecarui mod de erezie. Recurgand la viclenie, judecatorii vor folosi diferite mijloace prin care îi vor indemna pe acuzati sa marturiseasca, in schimbul indulgentei sau adunand dovezi cu ajutorul unor provocatori, care pretindeau ca apartin aceleasi secte cu suspectul. Acuzatorul putea  facă dovada absolută a invinuirilor, evitanduse reformularea. În caz de fals, anchetatorul putea primi pedeapsa acuzatului.

 În mod obişnuit, doi martori erau suficienti pentru a demonstra condamnarea dar, dacă acuzatul era o persoana influenţa, judecatorul putea adera la un număr mai mare de martori. Numele acestora rămînea secret, fiind cunoscute doar pledoariile lor. Pentru un timp nu a fost acceptata participarea unui avocat la proces dar, după unele reforme, prezenta lor a fost limitata la convingerea acuzatului sa recunoască erezia.

sursa: Google.imagini.com

3.Costrangerea si tortura

Daca vinovatul nu recunostea ca practica erezia, tribunalul putea recurge la diverse modalitati de costrangere, precum carcerarea preventiva. Acuzatul putea fi inlantuit, privat de hrana sau odihna. Daca rezista acestor procese, acuzatul urma sa fie supus torturii. Incepand cu secolul al XIII-lea, Biserica a inceput sa se foloseasca de aceasta metoda abuziv. La 15 mai 1252, fiind autorizata. Avea insa o regula:trebuia evitata, cat de mult, mutilarea sau moartea suspectului. Judecatorul ii oferea vinovatului o perioada de razgandire si recunoastere a vinovatiei, in timpul in care se pregatea. Dar daca, totusi, nu dorea sa recunoasca, acesta era mai intai suspus torturilor usoare, in timp ce grefierii stateau, pregatiti sa consemneze vreo marturie. Cateodata se mai putea aproba si o pauza, pentru ca vinovatul sa-si revina in simtiri si sa poata marturisi, fiecare proba de tortura durand aproximativ jumatate de ora.

  La inceput, inchizitorii nu puteau participa la procesele de tortura dar, dupa cativa ani, nu numai ca puteau participa, ci le si puteau pune in aplicare. Totusi, inchizitorul nu-l putea supune torturii pe suspect daca episcopul nu era de acord dar, de multe ori, i-au fost reclamate papei numeroase abuzuri si incalcari. Daca suspectul, dupa ce era suspus actelor de tortura, tot nu marturisea, tribunalul era nevoit sa-l absolve,dar putea fi interogat pentru alte invinuiri.