"  Legislatia privitoare la erezii era destul de severa in condice si pravile. Cartea romaneasca de invatatura (1646)  prevede ca sanctiune pentru erezie moartea. Hotararea o da "giudetul besearecii" iar pedeapsa-aceeasi pentru toate starile sociale-este pusa in aplicare de "oamenii domnesti" , adica de justitia laica, exact ca in Occident. Femeia eretica se pedepseste cu inchisoarea pana la renuntarea la erezie. Sunt banuiti de erezie: clericii care se recasatoresc, calugarii care fug din manastire sau bigamii. Apostazia este pedepsita cu inchisoarea, si acest lucru ii priveste in special pe calugarii ce se leapada de rasa monahala, care parasesc manastirea sau vagabondeaza in afara ei ori se dedau la vicii. 

  Indreptarea legii  presupune compeensatii in cazurile de erezie dovedite, dupa Glaba 180, Zac.3 : " De vreme ce are nestine gand sa se desparta de muiare-si pentru preacurvie ce-au facut, iara muiarea va arata cum barbatul ei are vreun eres , atunce besearica nu-i va desparti , ce, pocaindu-se amandoi , se va socoti greseala unuia sa fie pentru a altuia, ce sa zice sa fie una drept alta." Daca barbatul e eretic si mai ales daca se straduieste sa-si atraga sotia spre ereziile lui, aceasta se poate desparti de el "nu numai cu besearica , ce si ea singura, fara voia nimanui" (Glava 182, Zac.1). Daca barbatul se desparte de sotie invocand ca e eretica, nu-i poate opri averea, cum ar putea sa faca daca ar gasi-o preacurvarind (Zac.3). [...] Deschiderea spirituala si religioasa a lumii romanesti- sau poate doar indecizia sa in chestiuni confesionale- a dus la o prezenta activa si dinamica a catolicismului de-a lungului intregului Ev Mediu. [...] Alexandru Lapusneanu (septembrie 1552-noiembrie 1561, martie 1564-martie 1568), exercita o vanatoare asidua de eretici, atacand comunitatea armeneasca si declansand o cruciada impotriva protestantilor unguri si sasi (care trebuie insa interpretata in contextul venirii pe tronul tarii, intre cele doua domnii ale lui Lapusneanu, a "ereticului"  Despot , cum il numeste Ureche). Azarie, pazitor al dreptei credinte si sustinator al unui ortodoxism fanatic si militant, se bucura de eliminarea protestantilor:

         " Iarasi a vazut Alexandru zi sloboda , iarasi a fost singur stapanitor al Tarii Moldovei, iarasi au stralucit razele binefacerii ortodoxiei. Si s-a stins taciunele cu fumul necredintei, a fugit iarna intunecata a luteranilor necurati si a inflorit primavara- pricina a   tuturor chipurilor de bucurii , adica buna stare a bisericilor si in locul valurilor a zambit linistea."   " ( Ioan Pop-Curșeu, Magie si vrajitorie in cultura romaneasca)

Alexandru Lapusneanu

Erezia in cultura romaneasca

"In lumea romaneasca veche, la fel ca in crestinismul primitiv sau ca in Occidentul medieval, erezia era in primul rand o problema de ordin religios, intrand abia in a doua instanta sub incidenta legislatiei (civile). Intotdeauna suspectata de Biserica oficiala, erezia era orice forma de interpretare a Scripturii ce se indeparta de dogma comun admisa. Derivand din grecescul hairesis ("alegere", "opinie"), termenul a fost folosit mai intai pentru a denumi orice curent de gandire, fara conotatie peiorativa. Cu timpul insa, mai ales in secolele cand cele sapte sinoade ecumenice au pus bazele unitatii credintei, erezia  a devenit suspecta si s-a instituit o relatie de sinonimie intre acest termen si "invatatura primejdioasa".

Textele noastre vechi abunda in pasaje de respingere a ereziilor. Neagoe Basarab il sfatuieste pe fiul sau - si implicit pe toti principii care ii vor urma : "Si sa nu ne inselam cumvas, fratilor, si sa mergem dupa basnele si minciunile ereticilor, precum barfescu ei si nu cred ca Dumnezeu s-au pogorat pre pamant si fu si Dumnezeu si om , ci zic ca nu s-au aratat cu adevarat (ci cu nalucire)". De asemenea, in veacul al XVII-lea , scriu vibrante pagini impotriva ereziei Matei al Mirelor, grec traitor pe pamant romanesc , care a fost egumen la manastirea Dealu si a scris niste sfaturi catre Alexandru Ilias , sau Petru Movila , acesta din urma in sfaturile adresate fratelui sau, Moise. Dimitrie Cantemir edifica , in Sistemul sau intocmirea religiei muhhamedane,  chiar de la inceput o teorie a ereziei, in a acrei perspectiva isi plaseaza intreaga reflectie foarte critica asupra Islamului: 

              "De aceea, cand legea Domnului e faclie picioarelor noastre, care e poticnirea picioarelor si care  obstacol poate sta inaintea mersului nostru? Precum, de plilda, daca vreun credincios, oricat de simplu va auzi numele lui Antihrist, numele lui Arie, al lui Nestorie si numele lui Muhhamed, ce altceva, rogu-va, va vedea in ele decat pe inselatorul cel scarnav, prorocul cel mincinos, sfantul cel fatarnic, legiuitorul cel prea rau si pierzatorul de suflete? Tot asa, cand va citi sau va auzi cartea vreunui eresiarh, chiar de va fi renumit si slavit autorul ei , indata va spune fara teama :"Este un mincinos, nu vorbeste adevarul", cunoscand prea bine porunca Sfantului Pavel: "Chiar inger de se va pogori din cer si va va invata altele, care nu se potrivesc cu invatatura Evangheliei, nicidecum nu se cuvine sa-l credeti".Asadar, cand va lua in mana cartea Curanului si va pricepe prin ea insasi cunoasterea lui naturala ca invatatura ei este potrivnica oricarei intelepciuni dumnezeiesti si omenesti, ce altceva va afirma, rogu-va, decat ca  aceasta carte este o ingramadire de invataturi mincinoase, o culegere de basne si o adunatura de povesti in cel mai inalt grad de caraghioase?"

Dimitrie Cantemir
Sursa: Google imagini.com

In toate aceste fragmente de discurs, termenul-cheie mi se pare a fi acela de "minciuna". Invatatura pe care o raspandesc ereticii este una "mincinoasa" , si cum ar putea fi altfel cand vine de la diavol, "inselatorul cel scarnav", profetul mincinos, "sfantul cel fatarnic", "legiuitorul cel  rea rau si pierzatorul de suflete"?  " (Ioan Pop-Curseu, Magie si vrajitorie in cultura romana).

Evreii din Transilvania și Bucovina
  

Situaţia evreilor din Transilvania și Bucovina era asemănătoare celei din Europa occidentală, căci în urma Conciliului de la Lateran, Andrei al II-lea, regele Ungariei, și fiul acestuia, Bela al IV-lea, care avea guverna comitatele din voievodatul Transilvaniei, jura cu mana pe evanghelie ca " de acum înainte, evreii , saracinii si ismaelitii sa fie arătați prin semne deosebite și sa fie despărțiți de creștini."  Conciliul de la Buda viza ca toți evreii sa poarte un semn distinctiv (1279), dar regele Ladislau al IV-lea (1272-1290) se opune cu vehemenţă. 
Începând cu secolul al XVII, stigmatizarea i-a forma interzicerii evreilor de a purta veştminte asemănătoare cu cele ale etnicilor majoritari.  A. Oișteanu aminteşte ca, în 1623, Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, decreta la Cluj un act, prin care evreilor li se impunea sa poarte haine diferite, specifice traditiilor lor, "pentru ca sa nu necinstească vesmântul creștinilor, nici sa nu se folosească de vreun semn necuviinios." În 1650, nobilimea maghiară hotărăște la Alba Iulia, , în  numele principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea ca evreii și grecii stabiliți în Transilvania sunt obligați sa poarte haine specifice lor, pentru a nu fi confundați cu ungurii sau cu militarii unguri " Evreii sa poarte haine evreiesti, grecii haine  grecești; sa nu umble în haine militare ungurești, sub pedeapsă de 200 de florinți." 
  În Bucovina, în urma anexării acesteia de către Imperiul Habsburgic, Maria Tereza adopta stigmatizarea, pentru a restrânge populația evreiască: " Pentru ca evreii din Bucovina sa poată fi deosebiți de ceilalți locuitori, sa fie obligați sa poarte pe calota pălăriei ori pe căciulă o panglica galbenă de o lățime de doua degete." Aceasta hotărâre a Comisiei de la Viena era o copie a prevederii din "Edictul împotriva evreilor", semnat de către Papa Pius al VI-lea în 1775. 

Imagine a evreilor in spatiul romanesc, sursa : Google imagini.com 

 

"După cum se vede, vechiul stigmat (pălăria țuguiată galbenă, Judenhut, pe care îl purtau evreii în Europa Centrala în Evul Mediu (prima atestare, în 1175)  a supraviețuit timp de şase secole, pana la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin simplificare : o panglica galbenă ataşată la o pălărie obişnuită. Pe de alta parte, trebuie remarcat faptul ca galbenul a fost culoarea tipică a stigmatului cu care au fost însemnați evreii, indiferent de forma pe care a luat-o aceasta de-a lungul secolelor și de-a latul continentelor." (Andrei Oișteanu)

Pe langa carocha , "palarie conica din carton pe care erau zugravite flacari si chipuri de draci", un alt semn dezonorant pe care erau obligati sa-l poarte ereticii osanditi la arderea pe rug era un vesmant de culoare galbena, numit de inchizitorii spanioli san-benito , pentru ca semana cu vesmintele purtate de calugarii benedictini. Dupa incinerarea lor publica, stigmatele lor vestimentare erau expuse in biserici, ca trofee ale razboiului purtat de inchizitie impotriva ereticilor. Astfel de semne distinctive nu purtau doar ereticii si vrajitorii, ci si evreii implicati in procese inchizitoriale. In secolul al XV-lea, barbatii au fost obligati sa poarte pe langa Judentah si rondela galbena, rota. In urma unui decret papal din anul 1257, femeile evreice erau obligate sa poarte un val cu doua dungi albastre, oralia , sau o palarie cornuta, cornalia , fie clopotei la poalele rochiilor -stigmat sonor asemanator caraitoarelor specifice celor leprosi. 

 Fiind  condiderati leprosi spirituali, evreii trebuiau sa fie insemnati si astfel izolati, pentru a se preveni contaminarea crestinilor. Acuzati de provocarea epidemiilor si calamitatilor, de otravirea fantanilor, de profanarea ostiilor, de omorarea rituala a copiilor crestini, evreii erau obligati sa poarte insemnele infamiei pentru a putea  fi ocoliti, alungati sau torturati in flacarile rugurilor, nu numai in cele ale Infernului." (Andrei Oisteanu, Imaginea evreului în cultura română).

Inculpat in fata tribunalului inchizitiei, stigmatizat cu palarie conica si vesmantul san-benito
(Goya, Capricci)

Evrei arsi pe rug purtand san-benito
Sursa: Google imagini.com

Conform spuselor lui Andrei Oisteanu, miniaturile englezeşti îi reprezintă pe evrei purtînd asa-numitul stigmat  tabula, o bucata de pînza galbenă, decupata sub forma Tablelor Legii, doua dreptunghiuri puse unul lînga altul, cu marginile de sus rotunjite. Astfel, emblema sacră a iudaismului se transformase într-un semn dezonorant. Impunerea purtării stigmatului a reprezentat un semnal de alarmă care prevestea persecutarea și alungarea evreilor, ceea ce s-a intamplat, de altfel, pe la sfârșitul secolului al XIII-lea (c.c.a. 1290). În spaţiul germanic, semnul care-i distingea pe evrei era o pălărie galbenă, țuguiată (în Polonia era verde), semănînd cu o pîlnie răsturnată sau un con ("ger. Judenhut, lat.Pileus cornutus ).

 "Pălăria  conica galbenă era un stigmat pe care Inchiziția îl punea pe creștetul "necredincioșilor" (vrăjitoare, eretici, evrei) atunci când erau expuşi în public: la procesiuni dezonorante sau arderi pe rug. De altfel, pălăria  conica a rămas pana astăzi un accesoriu tipic costumului de vrăjitoare de bâlci, de carnaval, sau de desene animate. În școlile anglo-americane, sub numele de dunce's cap , adică "pălăria prostului", ea a ajuns sa stigmatizeze elevul nătâng sau poznaș."

Arderea pe rug a evreilor
Gravura de epoca
Sursa : Google imagini.com

  

Evreu purtand palarie tuguiata
Sursa :Google iamgini.com

Evreii in perioada Inchizitiei

             Imaginea evreului în cultura româna , de Andrei Oisteanu

"Stigmatele Evului Mediu. În Europa, stigmatul ( din gr.  "stigma= cicatrice, semn infamant") nu a fost la început aplicat pe criterii etnice sau religioase, ci pentru a înfiera sclavii, ocnaşii sau bolnavii incurabili (leproșii, nebunii). Traversând multe provincii necunoscute, cruciații nu aveau timp sa-i caute pe cei ce împărtășeau confesiuni diferite. aceștia trebuiau sa arate diferit, sa fie însemnați.Altfel, de unde sa știe pe cine sa convertească, pe cine sa expulzeze, pe cine sa ucidă?

            În secolul al XII-lea sunt atestate primele forme de stigmatizare etnică sau confesională în Europa de Vest. Dar abia Papa Inocentiu al III-lea( iniţiator de cruciade)  și Conciliul al IV-lea de la Lateran (Roma, 1215) , au "instituționalizat" acest tip de stigmatizare.În diverse forme, acesta va supravieţui în Europa Occidentală pana la Revoluția Franceză. Preluând ceea ce era de preluat și schimbând ceea ce era de schimbat din "Pactul lui Omar", Canonul 68 adoptat de Conciliu stipula următoarele : " Tot timpul și în toate provinciile creștine, evreii și sarazinii, de ambele sexe,  vor fi însemnați, deosebindu-se de ceilalți oameni prin felul cum sunt îmbrăcați." Se lăsa libertatea provinciilor creștine de a alege forma și culoarea semnului dezonorant.  Mai ales după Conciliul de la Arles (1235) , în Franța și Italia s-a încetățenit  purtarea unei rondele, a unei bucăți rotunde de stofă galbenă, ca semn infamant pentru evrei. Miniaturile din epoca îi prezintă purtându-și stigmatul la centură.  La începutul secolului al XIV-lea, în cartea sa Practica , Bernard Gui-care oficia la Toulouse-explica forma acestui semn prin forma ostiei, pe care evreii ar profana-o. Alții susțineau ca semnul avea forma monedei, ca "sa amintească de banii cu care a fost cumpărat Iuda. "
       

Evreii

Conform istoricilor, Inchizitia nu a dus lupte aprige numai împotriva ereticilor, ci si împotriva evreilor si maurilor. Acestia nu erau ingaduiti de Biserica, dar erau feriţi de orice atac doar cei ce rămîneau fideli islamismului. Se întîmpla ca, uneori, evreii sa treacă la alta religie, astfel devenind "convertiti". De obicei, familia si prietenii incercau, adesea, sa-l întoarcă la religia sa si, dacă se întîmpla, Biserica îl vedea ca pe un "renegat'', aplicîndu-i-se pedepsele cuvenite. Aceeaşi  era legea si pentru creştinii care se converteau spre iudaism. Biserica ii considera eretici, si li se aplicau, de asemenea, pedepsele cuvenite. În 1268, Clement al IV-lea a dat ordin tuturor inchizitorilor ca evreii convertiti sa fie eliminaţi. Pedepsele erau foarte dure, adeseori acestia fiind arşi pe rug, exemplul fiind dat de persecutarea în masa de la Paris, din 1310. In unele cazuri, adepţii papei se răsculau cu gravitate împotriva acestei secte, chiar si în locurile în care erau tolerate religiile, si unde evreii aveau funcţii înalte în stat, pornind revolte.

 Dacă se întîmpla ca o regiune sau un oraş sa sufere de foamete, secetă sau molimă, populatia dădea vina pe evrei, urmînd sa fie masacrati. Aceste revolte erau provocate , în special, de epidemia de ciumă, care scăzuse numărul populatiei, în urma careia au fost acuzaţi evreii de otravirea fantanilor, cu buna ştiinţa, pentru a le face rău crestinilor. Mulţi oameni nevinovaţi s-au ales victime ale ţăranilor, dar si ale orasenilor , fapt pentru care papa i-a ameninţat  cu demiterea si excluderea din viata comunitară pe cei ce atacau un evreu. O alta învinuire adusă acestei secte religioase era constituirea averii din urma cametei. Între  secolele XIII-XIV s-a dezvoltat o violenta reacţie a populatiei împotriva bancherilor evrei, cea mai grava fiind înregistrată la Sevilla, în 1391, unde un preot numit Fernando Martinez va intriga populatia, persecutandu-i pe evrei, mişcarea continuînd si în Andaluzia, cerîndu-li-se convertirea.

Expulzarea evreilor din Spania
Sursa: Google imagini.com

 

"...Ai citit despre persecuţiile religioase ale trecutului, nu-i asa? În Evul Mediu, exista Inchiziția. Un fiasco. Si-au pus în minte sa stârpească erezia și au sfârșit prin a o perpetua. Cu fiecare eretic ars pe rug în piața publică, răsăreau alți o mie. De ce asta? Pentru ca Inchiziția își ucidea duşmanii în văzul lumii, și-i omora cînd ei încă nu se căiseră. De fapt, îi omora tocmai pentru ca nu se căiau. Oamenii mureau pentru ca nu voiau sa renunțe la adevăratele lor credințe. Cum era  și firesc, toata gloria îi revenea victimei și toata rușinea, inchizitorului care ordona arderea pe rug... ." ( George Orwell, Zillmann Szabolcs,  1984 ).

"Etimologic, termenul inchiziție provine din latinescul inquisitio, onis cu sensul de anchetă,
cercetare, căutare, derivat de la verbul inquiro, ere care semnifică a cerceta, a investiga, a căuta.
Astfel, inchiziția reprezintă o anchetă făcută de judecători împotriva acuzatului care, de cele mai
multe ori, era învinuit de erezie. Denumirea provine de la modul de procedură inaugurată de papii
Lucius al III-lea (1181 – 1185) şi Inocenţiu al III-lea (1198 - 1216) şi dezbătută la Conciliul al
IV-lea Lateran (1215). La început ea a fost folosită doar ca procedură penală.
Inchiziţia a fost o instituţie ecleziastică specială constituitǎ pentru prevenirea, combaterea
şi distrugerea ereziilor, în scopul păstrării adevărului de credinţă nealterat. Caracteristic acestei
instituţii este atribuirea unei puteri judiciare speciale judecătorilor, privitor la problemele de
credinţă. Ea s-a consolidat în timpul câtorva decenii, pe măsura nevoilor apărute şi ale experienţei
acumulate. Acţiunea ei nu a fost temporală sau pentru cazuri individuale, ci a avut un caracter
permanent şi universal." (INCHIZIŢIA ÎNTRE MIT ŞI REALITATE, Tezǎ elaboratǎ în vederea obţinerii titlului de doctor în Teologie- Doctorand,Floroaia D. Mihai )

"Procedura inchizitoriala si criminala pana in secolul al XIV-lea. Relatia dintre justitia ecleziastica  si cea criminala formeaza unul dintre cele mai fascinante caplitole din istoria civilizatiei europene. Fara o oarecare cunoastere a acestei relatii , este imposibil sa intelegem un fenomen atat de fundamental ca vanatoarea de vrajitoare. Doua fapte sunt importante de stabilit :primul, ca aceasta relatie a suferit permanente schimbari, si al doilea, ca se deosebea de la tara la tara. "(Ioan Petru Culianu, Tereza Petrescu-Culianu, 2012,  Cult , magie, erezii)

"In cazul Inchizitiei, polemica bazata pe adevar si aceea bazata pe manipularea constiintei se impletesc. De exemplu, in cazul lui Galilei. Adevarul astronomic al savantului a putut fi verificat si nu e indoiala ca Inchizitia si nu Galilei se insela in privinta rotirii Pamantului. Dar Galilei a abjurat ca sa-si scape viata. Polemica aceasta avea si o latura ideologica in care Inchizitia s-a dovedit mai tare. Procesul lui Giordano Bruno sau al Ioanei d' Arc arata si altceva: si anume ca victoria n-au obtinut-o detinatorii adevarului, ci cei care (Inchizitia) s-au dovedit capabili de o mai buna organizare a luptei. Inchizitia a procedat
dupa regulile retoricii." ( Nicolae Manolescu, Teme)

Procesul Ioanei D'Arc

Un scop important în procesul Ioanei d'Arc a fost cel de demascare a acesteia, datorită implicării acesteia în demiterea regelui incoronat. Cauchon a organizat cu atenţie fiecare eveniment, starnind o sustinere  ecleziastica. O misiune de recunoastere, realizata în oraşul natal al Ioanei,  Domremy,are rolul de a o demasca, pentru a fi create rumori fata de aceasta.
 Procesul începe la 21 Februarie 1431. De-a lungul primei săptămîni de procedee legale, ducii de Bedford confirma virginitatea lui d'Arc, aceasta din urma atentionand curtea cu vedere la  acuzaţia de vrajitorie. Principala slabiciune în apararea  Ioanei d'Arc a constat în decizia acesteia de a purta haine barbatesti. Curtea a investigat viziunea religioasă a acesteia pentru a impune acuzaţii de vrajitorie. 
 Nelinistit fata de  regulariateta procedeelor, Cauchon trimite un act înflăcărat în scopul acuzarii la Paris, pentru a obţine o părere a clericilor universitari. Între timp, procesul a continuat.Ioana nu a fost capabilă sa demonstreze numeroase subiecte. Curtea a considerat ca trebuie sa facă un tur al camerei de tortura. La scurt timp după, ea s-a îmbolnăvit, posibil de la mîncarea otravitoare. Curtea a decis sa oprească tortura datorită sanatatii sale şubrede. Riscurile politice conform cărora ea ar fi murit închisă înainte de a lua o decizie erau prea mari. Universitatea răspunde prin ceea ce Cauchon considera a fi o opinie favorabila. Curtea a procedat conform jurisdictiei, iar apărarea putea face plîngere în acest caz. Ducele de Bedford îl concoaca pe Episcopul Cauchon la 13 mai, iritat datorită cheltuielilor si ritmului lent al  acestui proces. Ajutat de abatele De Saint-Ouen, acesta o someaza pe Ioana sa-si abjure erezia, în public. Ameninţată cu o execuţie imediată, ea a acceptat. La scurt timp după, ea a tăgăduit. Englezii au dat sentinţa de ardere a acesteia pe rug la data de 30 mai 1431.( Traducere din http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Cauchon)

Episcopul Pierre Cauchon la procesul Ioanei d'Arc
sursa: Google imagini.com

Ioana d'Arc
sursa: Google imagini.com

Critici si remarci aduse asupra inchizitie. De la mari scriitori citire...

" Istoria inchizitiei pasionează. Din varii motive, în care se amestecă fascinaţia Răului, atracţia pentru iraţional și scandal, groaza de ruguri și de tortura, descrierea unor excese, mai ales sexuale, dorinţa de a blama Biserica și clerul, revelația Răului  ascuns în sufletul omului, manifestat prin violenţe și nedreptăţi.Chiar și atunci, sau mai ales atunci, cînd pretinde a sluji binele.

   O istorie pasionantă și plină de erori, adesea grosolane,  în ciuda studiilor de specialitate. Astfel, în mod frecvent, o asimilăm exclusiv cu vînătoarea de vrăjitoare.Apoi, o plasăm în plin Ev Mediu, deși excesele sale majore au fost comise în secolul al XVI-lea și chiar la începutul secolului al XVII-lea.

...cu scopul iniţial de a combate ereziile ,  Biserica îşi construise în mod empiric un instrument, Inchiziția. Aceasta, credea ea, îi va permite sa exorcizeze frica, și sa-i combată pe toti opozanţii." (Jacques Duquesne, Diavolul, Humanitas SA, 25 iun. 2014 - 228 pagini )

Jacques Duquesne-jurnalist și scriitor francez, are în portofoliu multe romane și eseuri, o mare parte pe tema religiei catolice.
sursa foto: google imagini.com

sursa foto: Google imagini.com